iarnă aiurită

„Bine că-ţi arde să faci miştouri, mamă. Ce să ştii tu ce-i p-aici?. Eşti tânără şi n-ai încă minte. Bucură-te.”. Aşa mi-o zis mama la telefon  în seara asta.

Mă bucur, mamă. Cum să nu mă bucur?  Ce noroc pe capul că nu mă mai uit la teveu, că nu citesc ziarele. Altfel, mă prosteam de’a binelea cu urgia albă. Da’ uite, că vorbesc cu tine la telefon şi mă ţii tu la curent cu  ultimii centrimetri de zăpadă căzuţi şi ultimele coduri : bleu-ciel şi roşu- burgundeu. Şi norocu’ meu chior că am pretini mişto pe feisbuc. Unii care fac bâză de iarna din sud, alţii care fac muşchi de la lopată ( să vezi pe urmă selfie-uri cu pătrăţele – at  Alex Velea Gym), alţii care nu fac nici o b(r)â(n)ză. Alţii se iau prea în serios şi suferă din iarna asta, cum sufăr io din dragoste. E plin de oameni de zăpadă  şi poze  cu maşini înzăpezite ca de boabe de orez în farfurie când faci pilaf. Mă fac praf.

” tu? tu faci pilaf?”, întreabă mama. Nu de alta, dar mă cunoaşte femeia. Ştie cam cât de mult mă omor io cu gătitul. Nu, mamă. L-a făcut  L., şi l-am şi mâncat. Of, mamă, ce rău e să nu pot face miştouri cu tine. Că tu ai zăpada aia de doi metri pe cap şi în curte, şi io nu.  Că la mine aici nu e strop de fulg de nea. Că plouat azi ca-n pădurea tropicală, de-a topit şi ultima brumă de omăt. ” Se vede c-ai terminat geografia, draga mamei”, zice. Io tac. Mă ia la mişto.

A plouat şi încă mai plouă, cât să mă dispere. Cât să mă arunce cu un picior în depresiune. Pardon, în depresie. Partea asta nu ţi-o mai zic la telefon, mamă, că începi să-ţi faci griji. Nu încape vorbă că nu aş iubi ploaia. O iubesc, da’ nu în ianuarie. Vreau şi io zăpadă, ca tot omul botezat. Aşa, de vreo jumate’ de metru. Accept şi puţin sub. Nu ca să nu mă duc la muncă, că nici dacă ninge până la trei metri deasupra cerului, nu scap de asta. In ideea în care nu ştii, mamă, io  fac mai mult pe scara blocului decât fac  pe jos până la lucru.   De scoală nu scap, că am scăpat de mult de ea. Si ea de mine.

Mi-ar trebui zăpadă ca să fiu în mijlocul acţiunii şi-n toiul iernii. Să mă distrez pe viu, nu virtual. Să mă bulgăresc cu  tata , dacă aş fi acasă, la Galaţi. Sau cu colegii, aici. Să cad cu cracii-n sus dimineaţa când mă duc la lucru. Nu prea tare. Măcar cât să-mi vărs pe mine cafeaua cumpărată de la non-stop. Să le fac vecinilor zâmbete pe maşini. Să le zâmbească şi lor cineva la şapte-n bună dimineaţă. Să mi se vadă mai bine roşul din păr. Să… ( to be continued).

Pe bune, mi-ar trebui niste zăpadă. Acu’ la doişpe’ noaptea.  Să mă duc să fac îngeri în ea. Să fac un înger gras, burtos. Sătul de mâncare. Ca să-l vadă de sus nenea Luţu. Şi să-i placă de el. Să îl ia  să-i ţină de urât acolo, în întunericul ăla sau în lumina aia, unde s-o fi dus, când s-a dus. Că aşa s-a dus, săracul, tot într-un ianuarie. Unul plin de zăpadă.

P.S. :  Oricare din voi  da-va o tură prin zăpadă, faceţi-i şi lui un înger. Că io n’am de unde. O să-l vadă.

Anunțuri

3 gânduri despre „iarnă aiurită

  1. Da, e frumos in Galati! Zapada pretutindeni si oameni panicati ca nu-si pot scoate masinile ca sa mearga 3 strazi mai incolo la scarbici (mersul pe jos le provoaca greata). Mie una imi place! 😉

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s